Din istoria PAC. Factorii politici si contextul international

Procesul de integrare în Europa a demarat pe axa Paris - Bonn prin complementari­tatea producţiei de cărbune şi oţel între Franţa şi Germania. Poziţia avantajoasă a Germaniei datorată superiorităţii comparative în domeniul industrial trebuia compensată printr-o serie de concesii Franţei, pentru a putea menţine cuplul de interese franco-german, nucleu şi „motor” al integrării europene. Avansul industrial şi comercial al Ger­maniei aducea acesteia avantaje nete prin eliminarea taxelor vamale în interiorul CEE. Industria franceză şi unii dintre politicienii francezi au fost din acest motiv refractari la ideea constituirii unei pieţe comune. În acest context, PAC nu a însemnat, după unii specialişti, decât o compensaţie oferită Franţei. Ea nu putea veni decât prin agricultură, domeniu în care Franţa dispunea de avantaje raportat la parteneri. Era prima putere agri­colă a Europei, dispunând de jumătate din suprafaţa agricolă utilă a CEE. O politică agricolă comună nu-i putea fi decât favorabilă dacă oferea o protecţie suficientă faţă de concurenţii externi şi făcea posibilă creşterea capacităţii ei de export spre ţările partenere din Comunitate şi spre ţările terţe. După Howarth[1], "PAC a fost creată ca un fel de aface­re între francezi şi germani. CEE trebuia să promoveze liberul schimb industrial pentru a place Germaniei şi adopta o politică agricolă comună pentru a place Franţei". De altfel, modelul de intervenţie adoptat avea la bază sistemul francez al intervenţiilor publice fără a fi, însă, în opoziţie cu cel german.

Un alt factor politic îl reprezintă importanţa politică a agriculturii şi a intereselor agricole. La formarea CEE, regula în materie de politică agricolă era intervenţia în orga­nizarea pieţelor agricole naţionale. O lungă perioadă de protecţie a condus la formarea unui curent agrarianist puternic. în multe ţări existau partide şi mişcări politice agrariene, având drept scop ridicarea venitului agricultorilor, stabilizarea populaţiei rurale, apărarea exploataţiei de tip familial. Menţinerea exploataţiilor de dimensiune mică şi mijlocie a fost ideea dominantă a politicilor agricole, susţinută de convingerea că agricultura reprezintă un mod de viaţă promovând valori ce se impun a fi păstrate.

Teoria economică a grupurilor de interes[2] explică din punct de vedere politic adopta­rea PAC şi, în special, includerea printre obiective a susţinerii veniturilor agricole. Forţa politică a lumii rurale este cu atât mai puternică cu cât ponderea ei în total electorat sca­de. Agricultorii au un sprijin important în parlamente, probabil prin simpatia generală pe care o inspiră, prin eficacitatea organizaţiilor lor, prin rolul în coaliţiile guvernamentale formate, cel mai adesea, cu o slabă majoritate. Într-un regim democratic rolul grupurilor de presiune nu poate fi ignorat, atât din cauza posibilelor consecinţe electorale, cât şi ca urmare a faptului că ele pot determina măsurile care le asigură atingerea obiectivelor.

Construcţia europeană nu putea avea loc fără susţinerea politică a agricultorilor. Drepturile şi avantajele deja obţinute prin politicile naţionale de susţinere a preţurilor şi de protecţie faţă de concurenţa externă se impuneau a fi menţinute. În acelaşi timp, agri­cultorii trebuiau asiguraţi că transformările structurale antrenate de constituirea pieţei comune vor fi socialmente suportabile.

Un alt factor determinant al includerii agriculturii în procesul integrării prin adopta­rea unei politici comune îl constituie contextul internaţional. Riscului de dependenţă economică excesivă a Europei faţă de SUA i s-au adăugat exigenţele de apărare a capita­lismului european în faţa atacurilor de pe poziţii socialiste şi, nu în ultimul rând, obligaţiile asumate de ţările europene în cadrul fostului GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).

Importatoare netă de produse agricole, Europa era dependentă din punct de vedere al securităţii alimentare de exterior şi în special de SUA, ca principal partener cel puţin pentru Germania şi Italia. Crizele alimentare succesive, consecinţele celor două războaie mondiale asupra agriculturii în Europa au făcut din autoaprovizionarea alimentară un obi­ectiv esenţial al politicilor agricole. în toate ţările europene modernizarea şi restructurarea agriculturii s-au impus, astfel, şi ca o condiţie pentru creşterea contribuţiei acesteia la schimburile externe şi pentru diminuarea dependenţei economice faţă de SUA ca princi­pal rival comercial.

Dar, cel mai important argument extern pentru includerea agriculturii în sistemul de integrare al Pieţei Comune a fost obligativitatea respectării principiilor GATT. Prin arti­colul 24, Acordul precizează că stabilirea de uniuni vamale sau zone de liber schimb nu trebuie să pună obstacole comerţului cu ţările terţe sau să denatureze curentele normale de schimburi, pentru a putea fi considerate ca etape ale liberalizării comerţului pe plan mondial[3]. Pentru respectarea principiilor egalităţii de tratament şi multilateralismul con­cesiilor vamale, o uniune regională trebuie să includă toate sectoarele economice. Altfel ea riscă să adopte acorduri sectoriale care intră în contradicţie cu principiile GATT. Ex­cluderea agriculturii din procesul integrării, sector care reprezenta un sfert din populaţia activă şi 10% din PNB-ul celor şase, risca să plaseze Comunitatea în situaţia de încălcare a unei reguli esenţiale în cadrul GATT, instituţie refractară, ca principiu, la iniţiativele de regionalizare a schimburilor.

În concluzie, integrarea europeană nu se putea realiza fără agricultură. Art. 38 al Tratatului de la Roma stipula: „Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu pro­duse agricole. Prin produse agricole se înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele de primă transformare aflate în raport direct cu acestea”[4].

--------------------------------------------------------------------------------

[1] R. W. Howarth, „Farming for Farmers? A Critique of Agricultural Support Policy”, Hobart Paper, nr. 20, Londra, 1990, p. 15.

[2] M. Olson, „Logique de l’action collective”, Presses Universitaires de France, Paris, 1978.

[3] Mircea Petrescu, „Acordul General pentru Tarife şi Comerţ GATT – Cadrul multilateral pentru promovarea comerţului internaţional”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 29.

[4] Christian Philip, „Textes institutifs des Communautes Europeennes”, PUF, Paris, 1984, p. 56.