Obiectivele si principiile Politicii Agricole Comune

Prin Politica Agricolă Comună ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obi­ective:

-       creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;

-       asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;

-       stabilizarea pieţelor;

-       garantarea securităţii în aprovizionare;

-       asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a agriculturii ţărilor membre care să ţină cont de:

-       caracterul particular al activităţii agricole decurgând din structura socială a agriculturii şi disparităţile structurale şi naturale între diversele regiuni agricole;

-       necesitatea de a opera gradual ajustările oportune;

-       faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector intim legat de ansamblul economici.

Condiţionarea obiectivelor de luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să impună mecanisme de integrare tolerabile pentru producători (un interes parti­cular prin protecţia unei categorii sociale dispunând de forţă politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze dezvoltarea economică (un interes general).

Obiectivele precizate în tratat sunt economic incompatibile; unele nu pot fi realizate, cel puţin dincolo de un anumit punct, decât în detrimentul altora. Spre exemplu, dacă in­teresul producătorilor este să beneficieze de preţuri ridicate, subvenţionate, cel al consumatorilor este să dispună de produse alimentare la preţuri scăzute şi nesubven­ţionate; sau, menţinerea stabilităţii preţurilor face dificilă adaptarea ofertei la evoluţia ce­rerii şi întârzie modernizarea, intră în conflict cu obiectivul menţinerii veniturilor la un nivel echilibrat etc. Din acest motiv, în elaborarea PAC a fost nevoie de compromisuri şi stabilirea de priorităţi, iar aplicarea ei a condus la efecte negative de tipul supraproducţiei, suportată la preţuri ridicate de către consumatori sau la accentuarea disparităţilor structu­rale şi de venituri.

Pentru a înţelege opţiunile ţărilor membre CEE în materie de politică agricolă comu­nă se impune şi prezentarea precizărilor făcute la Conferinţa de la Stressa (1958) în legătură cu obiectivele acesteia. Compararea politicilor naţionale existente la acea dată şi punerea de acord a resurselor şi nevoilor au permis trasarea primelor linii directoare ale viitoarei politici comune. Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar tre­buia realizată fără a se aduce atingere sistemului de exploataţie familială. Dat fiind că toate costurile de producţie erau mai ridicate în Comunitate decât în celelalte mari ţări producătoare, preţurile urmau să fie aduse la un nivel uniform şi mai ridicat decât preţurile mondiale, fără a incita însă la supraproducţie. în acelaşi timp, politica agricolă trebuia să permită participarea echilibrată la comerţul mondial prin protejarea pieţei interne.

Pentru realizarea obiectivelor propuse au fost aplicate trei principii esenţiale:

-       unici­tatea pieţei;

-       preferinţa comunitară şi

-       solidaritatea financiară.