Istoria pomiculturii in Romania

Pomicultura pe teritoriul ţării noastre a fost practicată din timpuri foarte îndepărtate. Astfel, populaţiile din bazinul Carpatic au selecţionat şi ameliorat din flora spontană numeroase biotipuri locale la toate speciile de pomi.Migraţiile populaţiilor nomade (tătarii,secXIII-XIV), apoi dependenţa de imperiul Otoman (sec.XV – XIX), au avut repercusiuni asupra întregii vieţi sociale şi desigur, a pomiculturii, care devenise o sursă de trai a populaţiei şi de acoperire a birurilor.

Începând din sec.al XV lea s-au păstrat documente scrise – hrisoave domneşti, tranzacţii între diverşi comercianţi prin care se atribuiau unor mănăstiri sau persoane, alături de moşii sau clădiri şi livezi.

Mai târziu, numeroşi cronicari români, începând cu Domnul Moldovei Petre Şchiopu şi istoriografi sau călători străini, pomenesc în scrierile lor, tot mai des şi mai elogios despre bogăţia în pometuri a Moldovei şi Ţării Româneşti. Putem enumera aici pe Matei de Murano, medic veneţian, chemat la curtea lui Ştefan cel Mare (1502); Walter Baltazar (1595), istiriograful vieţii lui Mihai Viteazul; arhiepiscopul catolic Marc Boudinus (1646);Paul de Allep însoţitorul patriarhului Mcarie, în vizita acestuia la mănăstirea Galata din Iaşi (1650 – 1660), şi în mod special şi pe dealurile Moldovei se găsesc nu livezi ci poduri întregi de pomi.

În sec. al XVII lea este atestată intervenţia statului în protejarea şi dezvoltarea pomiculturii prin pravila lui Vasile Lupu: “ cei care vor intra în vie sau pomet, să mănânce numai poame, să nu fie certaţi, iar de se va arăta lucru, cum că au mers să fure, să-I bată şi să le ia hainele, iar cei care vor tăia pomii să fie certaţi ca nişte tâlhari”.

În feudalism, în Translivania, pomicultura a avut parte de o dezvoltare însemnată. De acolo se aduceau în Moldova şi Ţara Românească “pomi rari şi fructe usacte”. Tot acolo au apărut mai multe scrieri de pomicultură începând cu ”Dicţionarul Valahieum – ne Latinum”, publicat de un autor anonim la 1742.

Arealul plantaţiilor pomicole din trecut, de pe teritoriul actual al ţării noastre se poate aprecia după actuala repartiţie. Şi atunci,ca şi în zilele noastre, pomii se cultivau mai mult în zona dealurilor – leagănul speciilor pomicole sălbatice.

Din a II a jumătate a sec. trecut a început organizarea pomiculturii, în această perioadă s-au importat sâmburi şi seminţe de pomi, material săditor pomicol, mai ales din Franţa,Germania şi Belgia.

O pleiadă de autori ca Hentescu I,Nicoleanu G,Buzeanu V,MogaV,Alecsiu D, s.a., publică o serie de lucrări de pomicultură.

Ion Ionescu de la Brad – părintele ştiinţei agricole româneşti, scrie “ Secţiuni elementare de agricultură, unde prezintă şi noţiuni elementare de cultură a mărului, părului, cireşului şi vişinului.

În 1852 s-a înfiinţat la Pantelimon “ Şcoala de Agricultură “ care în 1853 s-a transformat în “institutul de agricultură” şi în 1867 în “ Scoala centrală de agricultură şi silvicultură”. În 1869 P.S. Amelion publică “Manualul de Agricultură” şi I.Hentescu (1871) publică Pomologia, soiuri şi agrotehnicia”.În 1937 se înfiinţează Institutul de de Cercetări Agronomice al României şi totodată se înfiinţează primele Staţiuni de Cercetare (Stuhaia şi Fălticeni).

În timpul celui de-al doilea război mondial, pomicultura trece prin mari dificultăţi, care se acentuează în primii ani de după război, marcată profund de

regimul instalat şi nedreptăţile sociale care le-a generat (naţionalizarea ,cooperativizarea agriculturii etc) are loc, totuşi, consolidarea bazinelor şi centrelor pomicole prin înfiinţarea de sute şi chiar mii de hectare de plantaţii pomicole, iniţial în sistem clasic, apoi intensiv şi superintensiv.

Odată cu extinderea plantaţiilor pomicole se poate aprecia că au fost redate pomiculturii dealurilor ţării noastre, şi a judeţului Iaşi, prin amenajarea terenurilor în pantă sub formă de terase şi plantarea pomilor pe direcţia generatoarei curbelor de nivel.